IUBEŞTE NATURA! PARCUL NAŢIONAL CEAHLĂU

Ceahlau_emisiunePromotoare consecventă a tematicilor filatelice care au ca subiect frumuseţile şi bogăţiile naturale ale României, Romfilatelia introduce în circulaţie o emisiune de mărci poştale în ale căror imagini se regăsesc rarităţi ale florei şi faunei întâlnite într-o zonă ¬considerată pe drept o minune a naturii, Parcul Naţional Ceahlău.
Unicitatea Parcului este definită nu numai de marea diversitate de plante şi animale ci şi de raritatea lor. Drept exemplu, merită amintit că din perioada glaciară, au supravieţuit pe munte plante nemaiîntâlnite în altă parte. Se regăsesc de asemenea păsări rare adaptate mediului alpin. Peste treizeci de specii de orhidee, dintre care trei ocrotite de lege fac de asemenea podoaba Ceahlăului.
Conservarea naturii Parcului a început din anul 1997, când o echipă de specialişti danezi, uimiţi de frumuseţea şi bogăţia Ceahlăului, a contribuit hotărâtor la constituirea unui Consiliu Ştiinţific al Parcului, prin Ministerul Mediului. Între timp Ceahlăul a căpătat un statut de zonă protejată prin înfiinţarea Ariei de Protecţie Avifaunistică, a Parcului Naţional şi a declarării ca Sit de Importanţă Comunitară.
Cele douăsprezece mărci poştale ale emisiunii ilustrează imagini ale florei şi faunei existente în perimetrul Parcului Naţional Ceahlău.
Floarea de colţ (Leontopodium alpinum) numită şi floarea reginei este declarată monument al naturii şi este ocrotită prin lege. Floarea de colţ este simbolul iubitorilor de drumeţie la munte. Florile, micuţe şi numeroase, sunt compuse din petale de un alb imaculat şi lasă impresia unei singure flori de forma unei steluţe. Întreaga plantă este acoperită de peri catifelaţi de culoare argintie, ce protejează frunzele şi florile de vânt.
Întâlnită de cele mai multe ori pe culmile stâncoase şi tot mai rar pe platourile montane, floarea de colţ are rădăcina fixată în puţinul pământ rămas între scobiturile săpate în stâncile calcaroase.
La noi în ţară, floarea de colţ poate fi văzută înflorită în lunile iulie şi august.
Forfecuţa (Loxia curvirostra) este o pasăre sedentară care populează şi pădurile de conifere din Munţii Carpaţi. În ceea ce priveşte aspectul fizic, este o pasăre de dimensiuni medii, cu un cioc gros ale cărui mandibule curbate se încrucişează la vârf, de aici trăgându-i-se şi numele popular. Hrana forfecuţei se bazează aproape exclusiv pe seminţe de conifere. Forfecuţele călătoresc în grup pentru a-şi căuta hrana, ceea ce le creează avantajul de a găsi mai uşor seminţele diverselor specii de conifere şi de a evalua cele mai bune arii propice pentru a se hrăni. Prin cântec şi frecvenţa acestuia se transmit informaţii despre recolta de conifere, aşa încât păsările care zboară se alătură celor care deja se hrănesc. În principal, forfecuţa îşi culege seminţele din conurile prinse de ramuri, dar şi din cele desprinse pe care le ţin cu ghearele, fiind, cum am precizat deja, specializată şi special dotată în a le extrage de sub solzii conurilor cu ajutorul ciocului cu vârfurile încrucişate.
Crucea voinicului (Hepatica transsilvanica Fuss) este o plantă rară, care creşte doar în Munţii Carpaţi şi este declarată monument al naturii, fiind ocrotită de lege.
Această specie are o valoare ecologică şi estetică deosebită, fiind, prin frumuseţea ei, o adevărată încântare pentru amatorii de drumeţii montane. Planta produce flori albastre, mai rar albe sau roz, începând cu luna februarie şi până în luna mai. Înălţimea plantei nu este foarte mare, atinge maximum 20 cm. Crescând în mediul montan greu accesibil, Crucea voinicului dezvoltă rădăcini puternice, care să-i permită ancorarea în solul dificil şi rezistenţa la şuvoaiele repezi de apă.
Capra neagră (Rupicapra rupicapra) este protejată prin lege în ţara noastră şi este una dintre cele mai valoroase specii aparţinând faunei din România. Este considerată adevarata perlă a munţilor şi poate fi întâlnită pe crestele masivilor muntoşi.
Deplasările caprei negre sunt dictate de necesitatea procurării hranei şi de nevoia de adaptare la condiţiile climatice. Primăvara capra neagră coboară în zonele unde apar primele ierburi şi primele plante, vara preferă diferite specii de trifoi şi graminee. Iarna, hrana accesibilă se restrânge, caprele negre fiind de multe ori nevoite să sape cu picioarele anterioare în zăpadă pentru a ajunge la ierburile uscate. Cât priveşte nevoia de apă, aceasta şi-o satisface atunci când se hrăneşte cu vegetaţie acoperită de rouă.
În linii mari, despre deplasările sezoniere, se pot spune următoarele: vara caprele negre stau la altitudine în zona golului alpin şi iarna sub adăpostul pădurii, însă diferenţele între indivizi sunt mari, variind după sex, vârstă şi temperament.
Arnica (Arnica montana) este o plantă perenă, care creşte în regiunile montane şi are flori asemă¬nătoare margaretelor, galben-aprins. Numele provine, se pare, din cuvântul grecesc „arnikos” – pielea mielului, dar mai este cunoscută şi sub denumirile populare de: carul pădurilor, iarba soarelui, carul zânelor. Este întâlnită la peste 1.000 m altitudine, colorând pajişti întregi în galben-auriu. Înaltă de 30 – 50 cm, prezintă o tulpină erectă, cilindrică, simplă, rar ramificată, cu peri scurţi, terminată cu o inflorescenţă.
Florile se culeg în iunie şi iulie şi stau la baza a numeroase preparate, de obicei tincturi şi extracte.
Ursul Brun (Ursus arctos) este un animal longeviv, trăind până la 30 de ani în sălbăticie şi chiar cu 20 de ani mai mult în captivitate.
În Romania, în Munţii Carpaţi se găseşte cel mai mare număr de urşi bruni din Europa, aproximativ 6.000 de exemplare.
Ursul brun are o blană deasă, mult apreciată, cu două rânduri de peri, spic şi puf. Cu toate că este retras în Carpaţi, ursul îşi găseşte în România cel mai prielnic adăpost din Europa. Ursul brun trăieşte de-a lungul lanţului carpatic, mai ales printre stânci, unde îşi poate crea bârlogul. Fiind un animal puternic, poate parcurge chiar şi 150 km într-o singură zi şi se bazează pe auz şi miros.
Ursul brun este prezent în folclor din cele mai vechi timpuri, amintit de Mircea Eliade ca totem al unora dintre călugării luptători daci, ursul a devenit o figură legendară, privită cu teamă şi admirată, totodată.
Măcăleandrul (Erithacus rubecula) zis şi guşă roşie, este o pasăre insectivoră şi este întâlnită în România tot timpul anului. Vara trăieşte în pădurile de munte, iar iarna coboară în regiunile de câmpie, în parcuri şi grădini. Penajul ambelor sexe este cafeniu, cu o pată ruginie pe bărbie şi piept. Cuibăresc în scorburi, sub maluri, sau sub trunchiuri de arbori căzuţi. Aproape două treimi din măcălendrii mor înainte să împlinească vârsta de un an, omorâţi de răpitori sau pentru că sunt incapabili să se îngrijească. Zece la sută din măcălendrii adulţi îşi pierd viaţa în timpul apărării teritoriilor.
Genţiana (Gentiana lutea) este o plantă erbacee protejată de lege şi declarată monument al naturii. Creşte în flora spontană a României din zona de câmpie până la cea subalpină, fiind cunoscută şi sub denumirile: fierea pământului, cahincea, ghimbere de munte. Numele ei latin – Gentiana lutea – vine din antichitate, de la Gentius, Regele Iliriei, care se pare că a descoperit şi a menţionat într-o scriere că ar avea proprietăţi tonice.
Există patru mari specii de genţiană, şi anume: genţiana galbenă, genţiana roşie, genţiana pătată şi genţiana pannonica.
Fâşa de munte (Anthus spinoletta) cuibăreşte exclusiv pe înălţimile fără păduri, ale Carpaţilor. Trăieşte în poieni, luminişuri sau la liziera pădurilor unde vegetaţia este deasă, instalându-şi cuibul pe sol, lângă bolovani iar ouăle, în număr de 4-5, au colorit cenuşiu-spălăcit, cu puncte şi virgule întunecate. Femela asigură incubaţia care începe prin luna mai. Coloritul corpului este cenuşiu cu pete mai întunecate pe partea superioară.
Papucul Doamnei (Cypripedium calceolus) este o specie foarte rară de orhidee protejată prin lege. Tulpina prezintă numai 3-5 frunze şi o singură floare în vârf, asemănătoare unui mocasin, aspect care i-a adus şi numele de „papuc”. Planta creşte până atinge o înălţime de maxim 20 – 30 cm şi înfloreşte din iulie până în septembrie.
Tulpina poartă în vârf floarea de un galben intens. Floarea apare de obicei spre sfârşitul primă¬verii şi începutul verii. După înflorire, plantele intră într-un proces de hibernare.
Pescărelul albastru (Alcedo atthis) este una dintre cele mai frumos colorate păsări din ţară noastră. Albastru-verzui pe spinare, cărămiziu-roşcat dedesubt, pe abdomen şi în dreptul ochilor, alb pe guşă şi pe laturile cefei, are picioarele şi coada scurte, ciocul mare şi puternic. Pasărea trăieşte pe malul apelorcurgătoare repezi sau a celor stătătoare cu apa clară unde există peşti. Hrana principală o reprezintă peştii mici, insectele acvatice, larvele acestora dar şi crustaceii mici şi mormolocii.
În ultimul timp, efectivul de păsări s-a refăcut după o perioadă în care această pasăre era o specie periclitată.
Crinul de pădure (Lilium martagon) o specie rară, declarată monument al naturii şi ocrotită prin lege, este una dintre cele mai frumoase şi graţioase plante, care creşte în zona pădurilor de stejar şi fag, din ţara noastră. Crinul de pădure poate fi recunoscut uşor în natură datorită florilor de aproximativ 5 cm, cu şase petale roz-violet, ce prezintă pete roşii, cu şase stamine lungi, ¬parfumate numai seara.

Romfilatelia mulţumeşte Parcului Naţional Ceahlău şi domnilor fotografi George Avanu, Dorin Bofan, Octavian Chende, Cristian Mihai şi Şerban Sîmbotelecan, pentru sprijinul documentar şi fotografic acordat în realizarea acestei emisiuni de mărci poştale.

Ceahlau_caract